| [...] Eºti ispitit sã afirmi cã iubirea nu a transformat pe ninieni într-un laº. Poate cã iubirea adevãratã, nu. Dar cine dintre noi a cunoscut vreodatã iubirea adevãratã? Cine dintre noi e atât de iubitor, de increzãtor, de devotat incât mai curând ºi-ar vinde sufletul diavolului, decât sã-ºi vadã fãptura iubitã torturatã, sfârtecatã, cãzutã în dizgraþie? Cine este atât de sigur de sine ºi de puternic incât sã nu coboare de pe tron ca sã-ºi revendice iubirea? E drept, au existat mari figuri care ºi-au acceptat soarta, care s-au retras în tãcere ºi solitudine ºi ºi-au mâncat inima din ei. Aceºtia sunt oare de admirat sau de compãtimit? Chiar ºi cel mai stoic dintre îndrãgostiþii pãrãsiþi nu a fost vreodatã în stare sã pãºeascã vesel ºi sã strige: "Toate-s bune pe lumea asta!".
Cineva pe care îl admir a spus: "Când e vorba de iubire adevãratã, cel care dãruieºte nu e conºtient nici cã dãruieºte, nici de ceea ce dãruieºte ºi nici cui dãruieºte, si cu atât mai puþin de faptul cã cel care primeºte îi apreciazã darul sau nu".
Spun ºi eu din toatã inima: "D'accord!". Dar nu am cunoscut niciodatã vreo fiinþã capabilã de asemenea dragoste. Poate doar aceia care nu mai au nevoie de dragoste sunt capabili sã aspire la un asemenea rol.
Sã te eliberezi de robia iubirii, sã arzi ca o lumânare, sã te topeºti în iubire, sã te topeºti de iubire - ce beatitudine! Ar fi oare posibil aºa ceva pentru fiinþe ca noi, slabe, mândre, orgolioase, posesive, invidioase, geloase, neînduplecate, neiertãtoare? Evident, nu. Pentru noi, rasa ºobolanilor - in vacuumul minþii. Nouã ne este hãrãzitã doar osânda, nesfârºita osândã. Convinºi cã avem nevoie de iubire, încetãm sã mai dãruim iubire, încetãm sã mai fim iubiþi. [...] |
Manuale
