Proza lui Anton
Holban poarta in esenta ei fiorul sumbru al unei constiinte ravasite de gandul
mortii. Obsesia mortii, invaluita nu de putine ori in acordurile complementare
ale ritmurilor wagneriene, este sindromul unui destin tragic, al unei
sensibilitati rascolite de nevroze, de dureri fizice, de un egoism nedisimulat,
de imposibilitatea stapanirii adevarului...
Mizeriile vietii de dascal,
obtuzitatea preocuparilor meschine ale unor slujitori ai scolii, birocratismul
aparatului de stat au acutizat suferinta unei personalitati care se considera
straina, exilata intr-o lume neintelegatoare si de neinteles.
Anton Holban traieste cu o
intensa luciditate drama existentiala, tentativa mereu ratata a comunicarii cu
semenii si a intelegerii propriului eu, prin toate aceste atitudini definindu-se
clar ca un precursor al filozofiei si literaturii
existentialiste.
Tulburatoarea
adancime a tragicului strabate ca un laitmotiv pasaje numeroase din romanul O moarte care nu dovedeste
nimic. |